Ruxandra Novac, Alwarda

Editura Pandora M, colecţia Anansi, 80 p. 

Poemele Ruxandrei Novac lipite pe zidurile din Facultatea de Litere de la Bucureşti au fost probabil printre primele poeme citite de mine care erau scrise de cineva din Generaţia 2000. Nu mi-au plăcut atât de mult iniţial. Pe vremea aia nu scriam poezie, doar citeam, ar trebui probabil să precizez mai întâi asta. Îmi plăceau Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Ileana Mălăncioiu, Ioan Es. Pop, Mircea Ivănescu, Cristi Popescu etc., o descoperisem întâmplător pe Judith Meszaros, descoperisem antologia Vânt potrivit până la tare şi pe cealaltă tradusă de Mircea Ivănescu din poezia americană etc., cam tot ce prindeam din colecţia de cărticele de la Albatros, cea de la Univers etc. Nu avusesem până atunci tangenţe cu nimeni care să fi citit şi cu care să fi putut discuta despre poezie, în afară de maică-mea, ale cărei lecturi nu erau deloc actualizate, ca să folosesc un eufemism. Aveam colegi care citeau, la liceu, unii destul de mult, dar nu poezie. În principal citeau filozofie (Nietzsche, Cioran, Noica, Eliade etc.), SF (de ex. Asimov era în vogă), şi tot felul de autori străini, majoritatea deja clasici, Herman Hesse era pe-atunci în vogă, Martin Amis, ca să îi numesc doar pe cei care definesc mai bine epoca. Au urmat apoi revista Fracturi, am început să citesc, pe rând, Ianuş, Vlădăreanu, Sociu, Ninu, Ţupa, Perdivară, Komartin, Eftimie, Coman, Dună, Manasia, Peniuc, Urmanov, ordinea este absolut aleatorie, nu mai verific acum, pe unii sigur îi uit. Oricum, citeam cam tot ce apărea. Nici cartea ei, când a apărut, „ecografitti. steaguri pe turnuri” (Vinea, 2003), nu mi-a plăcut atât de mult pe cât părea să le placă tuturor celorlaţi. Mi s-a părut uşor inegală, o jumătate din carte mi-a plăcut mai mult decât cealaltă (la un moment dat îmi amintesc că i-am şi spus Ruxandrei asta şi mi-a zis că erau scrise la vârste diferite), dar nu era doar asta. Pur şi simplu cred că, în primul rând, eram foarte precaută, trebuia mai întâi să înţeleg ce se întâmplă, să o iau cu paşi mici, atenţi, plus că era, oricum, prea dark pentru mine, şi mai era şi o perioada in care suspectam pe toata lumea din jurul meu fie de afectare, fie de teribilism. Colegii mei mi se păreau în general copilăroşi, încercam să fac distincţia între liceeni şi studenţi cumva, ca şi cum ar fi existat acolo un prag de maturitate, şi ei mi se păreau liceeni. Unii erau serioşi, alţii mai exhibiţionişti, dar toţi mi se păreau copilăroşi. Aşa eram şi eu, probabil, şi mai era şi procesul de ajustare acolo în ecuaţie, faptul că abia ne cunoaşteam. În plus, îmi petreceam atât de mult timp analizând şi reanalizând totul în cap şi încercând să citesc cât mai mult din marea literatură a lumii, încât mi se părea că sunt mai înţeleaptă decât majoritatea. În fine, la un moment dat am şi cunoscut-o, vag, pe Ruxandra (eram colege de an) şi mi s-a părut timidă şi finuţă, după care am văzut că poate să fie şi mai punk aşa, să  arunce cuvinte acide etc. Mi-a plăcut de ea, dar nu ne-am intersectat foarte mult imediat. Abia când am avut ocazia să scriu un pic mai târziu despre cărţile de poezie ale douămiiştilor, după ce intrasem mai bine în mediul respectiv, începusem să urmăresc fenomenul, cronicile etc., am văzut clar de ce cartea ei era printre cele mai bune. Dacă a devenit o „legendă”, cum s-a spus de atâtea ori, a avut însă în mod cert legătură şi cu faptul că toată lumea aştepta revenirea ei cu a doua carte, care iată că se întâmplă abia după aproape două decenii (iniţial am scris două secole, ca să înţelegeţi mai bine). S-a creat, aşadar, un context cumva, o emoţie puternică legată de cărţile ei, de amândouă. Cartea Ruxandrei, comeback-ul, „Alwarda”, este foarte frumoasă, într-adevăr, excelentă, dar îmi dau seama că emoţiile pe care le simt legate de ea au legătură cu mult mai mult decât cartea însăşi. Cu relaţia personală, cu faptul că facem parte din aceeaşi generaţie şi mă tot gândesc în paralel şi la tot ce am făcut eu în ăştia 17 ani şi la toate schimbările care s-au petrecut în jurul meu etc. Între timp au apărut şi alte cărţi excelente ale colegilor de generaţie, care şi-au descoperit fiecare drumul lui, diferit şi foarte clar, am văzut şi prin cărţile lor cum s-au schimbat, cum ne-am schimbat, cum s-a schimbat lumea. În sfârşit, ceea ce vreau să spun, de fapt, este că mi s-a părut în acelaşi timp foarte greu şi foarte uşor să scriu cronica asta. Pentru că au trecut atâţia ani şi Ruxandra este din aceeaşi generaţie cu mine impulsul a fost să scriu o carte întreagă despre şi pornind de la cartea Ruxandrei. Dar n-o să scriu nicio carte, pentru că, între familie şi job, literatura pentru mine este doar un hobby (foarte costisitor, în timp şi bani, dar de care sunt foarte pasionată) şi o să mă focusez în principal să-mi scriu propriile mele cărţi. Până atunci, însă, sper foarte mult ca Ruxandra Novac să mai scrie multe cărţi. Şi nici nu trebuie să fie toate excelente ca astea două, mi se pare important să spun asta.  

linkul la cronica mea din Observator cultural

https://www.observatorcultural.ro/articol/lumea-ca-experient%cc%a7a%cc%86-privata%cc%86/