Rachel Cusk, Schiţă, Tranzit şi Excelenţă (trilogie), editura Litera, traducere din limba engleză şi note de Adriana Bădescu

 

Unul dintre motivele pentru care mi-a plăcut trilogia lui Rachel Cusk (trebuie să-i mulţumesc Ralucăi Nagy pentru recomandare), dincolo de formula originală, calităţile tehnice, este capacitatea ei de a pune întrebări, în cadrul diverselor conversaţii pe care le are cu tot felul de oameni din medii diferite, prin care îi ajută pe ceilalţi să îşi spună mai bine povestea, să o privească din mai multe unghiuri etc. Pentru că asta este una dintre problemele cu care mă confrunt de multe ori, din cauza faptului că sunt o persoană timidă, introvertă, oricâte eforturi aş fi facut în ultimii douăzeci de ani să nu fiu, şi care eforturi s-au dus oricum pe apa sâmbetei, în ultimul an, şi am capul plin de chestiile mele, mereu, plus efortul (permanent) de a socializa. Chiar dacă mi-a plăcut întotdeauna să socializez (nu non-stop, evident, cine vrea aşa ceva), trebuie să precizez asta, pentru că multă lume are impresia că a fi introvert înseamnă a nu socializa sau a nu avea dorinţa de a socializa, ceea ce e greşit. Mai am şi problema asta, în plus, că nu-mi place să fiu intruzivă. Deşi probabil că e mai mult un mecanism de apărare. În fine, ce vreau să spun e că, de multe ori, când ajung acasă după o întâlnire sau alta, cu prieteni sau apropiaţi, îmi dau seama că iarăşi am vorbit eu prea mult (în orice caz, mai mult decât aş fi vrut) şi nu am pus, la rândul meu, destule întrebări. Ca şi cum nu m-ar interesa deloc persoana cealaltă. Şi nu vorbesc neapărat despre mine (nu sunt atât de narcisică), pot să vorbesc inclusiv despre persoana respectivă şi problemele ei, să analizez ce-mi spune etc., dar fără dialog, dacă se înţelege ce spun. Ascult, asta ştiu să fac destul de bine, cred, apoi încerc să văd imaginea de ansamblu şi să-mi spun părerea, cât de clar pot, dar nu ştiu să pun întrebări pe parcurs. Nu reuşesc să fiu suficient de atentă, în momentul acela, deşi înregistrez totuşi pentru mai târziu.

Şi acum pot să tec la Rachel Cusk.  

 

Schiţă, Tranzit, Excelenţă

Naratoarea din trilogia lui Rachel Cusk este o prozatoare cu o prezenţă extrem de discretă (practic nici numele, Faye, nu i-l aflăm, până târziu, în primul roman din trilogie), ca o reportiţă care se află acolo doar ca să pună întrebările. În timp ce camera se concentrează exclusiv pe invitaţi, pe ea doar o auzim, îi vedem, din când în când, mâna care ţine microfonul, şi în rest mai nimic. Tot ceea ce reuşim să aflăm, totuşi, despre ea, şi anume că e recent divorţaţă şi are doi copii, băieţi, ni se pare că aflăm cumva accidental, prin intermediul întrebărilor pe care le pune, dar nu suntem oricum foarte siguri că am înţeles bine. Aşadar, naratoarea se angajează într-un număr de conversaţii, cu vecinul de scaun din avion, colegi autori întâlniţi la diferitele festivaluri de literatură la care merge, prieteni etc., iar toţi aceşti oameni i se descarcă pur şi simplu, vorbesc despre familiile lor, servicii, probleme de cuplu, dar par să uite să o întrebe şi pe autoarea din poveste câte ceva despre ea. Cu alte cuvinte, acea parte a dialogului care ne-ar ajuta să o vizualizăm mai bine pe naratoare, Faye, este obturată aproape complet, la început, apoi destul de mult, până la sfârşit. Abia în ultimul roman din trilogie, Excelenţă, avem o imagine cât de cât mai consistentă a ei. Ar trebui să menţionez aici că, în fiecare dintre cele trei romane, numele naratoarei – Faye – este menţionat câte o singură dată. Practic, cele trei romane reprezintă trei etape în dezvoltarea personală a naratoarei, care se simte la început incompletă, neterminată, inadecvată etc., „schiţa” unei persoane şi nu o persoană, în urma divorţului, după care trece printr-un proces de reasumare, repunere în tabou etc., în Tranzit, iar la final, deşi refuză în continuare să ne dezvăluie detalii sau să ne satisfacă curiozitatea legat de anumite fire lăsate deschise mai devreme, e în sfârşit o persoană completă, îi simţim cumva mult mai bine prezenţa, aflăm câteva lucruri, dar fără nici un fel de detalii (practic, nu are de ce să se explice, ăsta cred că ar fi mesajul).

Semnificativ este şi faptul că în Schiţă şi Excelenţă naratoarea călătoreşte şi doar în Tranzit se află acasă, dar care casă este de fapt un şantier – un apartament recent cumpărat, pe care îl renovează – un proces dificil, complicat şi mai mult de vecinii imposibili.

Ar mai fi de menţionat aici şi analogia pe care o face cu cursul de scriere creativă pe care îl conduce la un moment dat şi unde pune acelaşi gen de întrebări, ca şi cum toată viaţa ei ar fi un curs de scriere creativă, unde rolul ei e mai mult de observator, cu foarte minime intervenţii, al vieţilor celorlalţi.

În plus, toate aceste conversaţii, inputurile celorlalţi, sunt pur şi simplu lipite între ele, fără să existe o poveste cadru (de unde originalitatea structurii narative), care ar fi fost de fapt povestea naratoarei.

După cum spuneam mai sus, vorbim aici despre un proces de recuperare după un divorţ, redefinire a propriei situaţii, un proces dificil în decursul căruia naratoarea încearcă să afle cine este ea de fapt, după toate câte i s-au întâmplat între timp.

Semnificativ este în acest sens este episodul reîntâlnirii cu un fost iubit, foarte aproape de fostul lor apartament, unde acesta încă mai locuieşte, care îi spune: „It’s strange, that you always changed everything and I changed nothing and yet we both ended up in the same place.”

Schimbarea este clar tema principală aici. La fel, stilistul care o vopseşte (într-o altă tentativă a ei de a face o schimbare) îi spune că nu ar fi bine să îşi refacă culoarea iniţială, cea naturală: „Even if it s not what you naturally are, I think you ll look more real that way.”

Şi, în sfârşit, la un moment dat Faye poate să declare că simte: „change far beneath me, moving deep beneath the surfaces of things, like the plates of the earth blindly moving in their black traces.”

Bineînţeles, însă, pe lângă ce am spus mai sus, cele trei romane sunt şi despre relaţii interumane complicate, în general, despre înstrăinare, îndepărtare, sentimentul de ratare, oboseală existenţială etc.

În acest sens, merită menţionat episodul în care Faye face comparaţie, de la geam, între curtea ei care este vraişte, complet neîngrijită, şi cea perfectă a vecinilor, pentru că o frapează această diferenţă la o distanţă atât de mică.

Un singur personaj cred că revine la un moment dat, unul dintre vecinii de avion, creându-se aşa un gen de suspans şi o speranţă că, în sfârşit, se va întâmpla ceva, povestea va înainta, dar nu e aşa. Revenirea respectivului personaj nu înseamnă la final nimic.

Toate cele trei romane sunt scurte, concise, observaţiile pe care le face naratoarea în cadrul diferitelor conversaţii sunt on point, inteligente, e şi mult umor.

Există şi o notă feministă, Cusk expune agresivitatea întâlnită de multe ori în relaţiile dintre bărbaţi şi femei, umilinţele, propria pasivitate etc.