Kirstin Chen, Ingropăm ce nu putem lua
Mult timp mi-au plăcut foarte mult distopiile. Probabil, îmi explic acum, într-o mare măsură şi din cauza contextului. Aveam zece ani în 1989 şi suficiente amintiri din ultimii ani de comunism încât să-mi pot recompune în minte un univers monocrom şi sărac, populat din când în când cu eroii unor istorii cel puţin sordide. Lăsând, adică, la o parte, tot ce era foarte luminos în copilăria mea. Pentru că absolut tot ce se întâmpla în jur mă încuraja, în primul deceniu după revoluţie, să îmi fixez în minte comunismul ca pe cel mai întunecat tărâm, o cutie rece, închisă ermetic, din care era o minune că scăpasem. Context în care distopiile m-au încântat în adolescenţă şi pe la 20+ (şi cred că făceau obiectul unui trend, de fapt, printre cei din generaţia mea), pur şi simplu pentru că făceau ca totul în jur să pară încă şi mai dramatic. Adică exact ce te atrage mai mult la vârsta aia. Toate datele pe care le adunam, ignorând orice culoare mai avusese totuşi viaţa reală, înteţeau umbrele cu