Kirstin Chen, Ingropăm ce nu putem lua
Mult timp mi-au plăcut foarte mult distopiile. Probabil, îmi explic acum, într-o mare măsură şi din cauza contextului. Aveam zece ani în 1989 şi suficiente amintiri din ultimii ani de comunism încât să-mi pot recompune în minte un univers monocrom şi sărac, populat din când în când cu eroii unor istorii cel puţin sordide. Lăsând, adică, la o parte, tot ce era foarte luminos în copilăria mea. Pentru că absolut tot ce se întâmpla în jur mă încuraja, în primul deceniu după revoluţie, să îmi fixez în minte comunismul ca pe cel mai întunecat tărâm, o cutie rece, închisă ermetic, din care era o minune că scăpasem. Context în care distopiile m-au încântat în adolescenţă şi pe la 20+ (şi cred că făceau obiectul unui trend, de fapt, printre cei din generaţia mea), pur şi simplu pentru că făceau ca totul în jur să pară încă şi mai dramatic. Adică exact ce te atrage mai mult la vârsta aia. Toate datele pe care le adunam, ignorând orice culoare mai avusese totuşi viaţa reală, înteţeau umbrele cu care însoţeam oamenii în închipuirea mea, cei care fuseseră nevoiţi să îşi trăiască cea mai mare parte din viaţă în comunism, le adânceau, le ascuţeau trăsăturile, făceau din ei nişte eroi sau semi-eroi tragici etc. Era, cu alte cuvinte, şi povestea clasică, liniştitoare, până la urmă, în care ţi se părea clar cine era de partea binelui şi cine de partea răului. Revenind la realitate, este atât de complexă, complicată, multistratificată şi elastică totodată, astăzi, şi atât de ofertantă (din nou) în teorii, încât distopiile aproape că nu se mai disting de ea. Par firave şi au pierdut mult din farmec. Lăsând la o parte faptul că am depăşit şi vârsta. În plus, pe lângă comunism, tranziţia şi neoliberalismul local, pe care le-am trăit la alte vârste (câte un deceniu fiecare, de dragul simetriei), s-au contras şi ele în nişte imagini mai degrabă caricaturale, cu doar câteva trăsături, puternic îngroşate, şi sunt deja puse în cutii, pe care le tot răscolesc, e adevărat. Nu e sfârşitul istoriei, dar e o perioadă extrem de ciudată de trecere spre altceva (postumanism, să zicem), în care scenariile par infinite şi primul impuls e unul de recuperare a corpului, în dimensiunea lui fizică, implantat în realitatea lui fizică, abia după care vine şi restul. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu am mai citit din când în când cu plăcere genul ăsta de ficţiuni. Cum ar fi, de exemplu, Supunere, de Michel Houellebecq, Istoria albinelor, de Maja Lunde, Mistuiţii, David Cronenberg, ca să numesc trei cărţi ancorate în trei domenii diferite: politică, mediu şi noile technologii, din şi despre lumea de azi (capitalismul global, real-world capitalism, cum vrem să-i spunem). Doar că nu atât distopia în sine m-a interesat, în toate aceste trei cazuri, cât tristeţea, la Houellebecq, istoria relaţiilor dintre părinţi şi copii, la Lunde, violenţa la Cronenberg.
După o încercare de evadare nereuşită, alături de doi vecini de încredere, San San se trezeşte pe drumuri, fugară, astfel încât de acum înainte o vom urmări încercând să supravieţuiască şi să găsească o cale de a ajunge înapoi la familie, în timp ce mama ei luptă şi ea, de cealaltă parte, să o aducă la Hong Kong. În acelaşi timp, mama se luptă şi cu soţul înstrăinat. Ah Zhai are o amantă, de unde decurg o serie de complicaţii, care par să îl consume aproape în întregime (mai mult, în orice caz, decât povestea cu fiica pierdută), în timp ce nu reuşeşte să aibă grijă prea bine de familie nici material, din cauza problemelor financiare tot mai mari cu care se confruntă.
Între timp, băiatul, Ah Liam, care şi el se simte vinovat pentru sora lăsată în urmă, pune la cale un plan ca să se întoarcă pe Insulă, pentru a îşi regăsi sora şi pentru a-şi relua viaţa lui de elev comunist fruntaş. Sunt mai multe perspective de urmărit aici, mai multe fire înnodate, doar că nu toate personajele care contribuie la această polifonie de voci (cartea este scrisă la persoana a treia) sunt rezolvate până la capăt. Unele fire sunt tăiate cam scurt, sau subţiate prea mult, iar finalul vine prea rapid.
San San primeşte, de departe, cea mai multă atenţie din partea autoarei. Această poveste despre supravieţuire care are în centru un copil constituie şi unul dintre punctele cele mai interesante ale cărţii. Mai este şi fată, pe deasupra. De altfel, un alt atu al romanului îl reprezintă centralitatea şi forţa personajelor feminine (bunica, mama, amanta, fiica), dar şi modul subtil în care autoarea reuşeşte să arate cât de încet se schimbă totuşi mentalităţile, în ciuda schimbărilor radicale istorice, uneori, şi cât de mult contează presiunea pe care o exercită societatea, în special în momentele grele, cruciale, în care e nevoie de decizii clare. oricum, centralitatea personajelor feminine constituie un alt motiv pentru care merită citită cartea, având în vedere că experienţa (exilului din China lui Mao) din punctul de vedere al celeilalte jumătăţi a omenirii a fost deja amplu documentată.
Kirstin Chen, Ingropăm ce nu putem lua, Editura Paralela 45, 2018
Comments
Post a Comment