Kirstin Chen, Ingropăm ce nu putem lua


Mult timp mi-au plăcut foarte mult distopiile. Probabil, îmi explic acum, într-o mare măsură şi din cauza contextului. Aveam zece ani în 1989 şi suficiente amintiri din ultimii ani de comunism încât să-mi pot recompune în minte un univers monocrom şi sărac, populat din când în când cu eroii unor istorii cel puţin sordide. Lăsând, adică, la o parte, tot ce era foarte luminos în copilăria mea. Pentru că absolut tot ce se întâmpla în jur mă încuraja, în primul deceniu după revoluţie, să îmi fixez în minte comunismul ca pe cel mai întunecat tărâm, o cutie rece, închisă ermetic, din care era o minune că scăpasem. 
Context în care distopiile m-au încântat în adolescenţă şi pe la 20+ (şi cred că făceau obiectul unui trend, de fapt, printre cei din generaţia mea), pur şi simplu pentru că făceau ca totul în jur să pară încă şi mai dramatic. Adică exact ce te atrage mai mult la vârsta aia. Toate datele pe care le adunam, ignorând orice culoare mai avusese totuşi viaţa reală, înteţeau umbrele cu care însoţeam oamenii în închipuirea mea, cei care fuseseră nevoiţi să îşi trăiască cea mai mare parte din viaţă în comunism, le adânceau, le ascuţeau trăsăturile, făceau din ei nişte eroi sau semi-eroi tragici etc. Era, cu alte cuvinte, şi povestea clasică, liniştitoare, până la urmă, în care ţi se părea clar cine era de partea binelui şi cine de partea răului. 

Revenind la realitate, este atât de complexă, complicată, multistratificată şi elastică totodată, astăzi, şi atât de ofertantă (din nou) în teorii, încât distopiile aproape că nu se mai disting de ea. Par firave şi au pierdut mult din farmec. Lăsând la o parte faptul că am depăşit şi vârsta. În plus, pe lângă comunism, tranziţia şi neoliberalismul local, pe care le-am trăit la alte vârste (câte un deceniu fiecare, de dragul simetriei), s-au contras şi ele în nişte imagini mai degrabă caricaturale, cu doar câteva trăsături, puternic îngroşate, şi sunt deja puse în cutii, pe care le tot răscolesc, e adevărat. Nu e sfârşitul istoriei, dar e o perioadă extrem de ciudată de trecere spre altceva (postumanism, să zicem), în care scenariile par infinite şi primul impuls e unul de recuperare a corpului, în dimensiunea lui fizică, implantat în realitatea lui fizică, abia după care vine şi restul. Ceea ce nu înseamnă, totuşi, că nu am mai citit din când în când cu plăcere genul ăsta de ficţiuni. Cum ar fi, de exemplu, Supunere, de Michel Houellebecq, Istoria albinelor, de Maja Lunde, Mistuiţii, David Cronenberg, ca să numesc trei cărţi ancorate în trei domenii diferite: politică, mediu şi noile technologii, din şi despre lumea de azi (capitalismul global, real-world capitalism, cum vrem să-i spunem). Doar că nu atât distopia în sine m-a interesat, în toate aceste trei cazuri, cât tristeţea, la Houellebecq, istoria relaţiilor dintre părinţi şi copii, la Lunde, violenţa la Cronenberg. 

Nu mi-au plăcut în schimb niciodată romanele istorice. Cu unele excepţii, evident. Poate ideea de documentare asiduă mi s-a părut prea puţin romantică, cine ştie. Am preferat întotdeauna să citesc pur şi simplu cărţi de istorie sau cărţi scrise în secolul 18 pentru secolul 18 şi în secolul 19 pentru secolul 19. Pentru că, după această lungă divagaţie, trebuie să ajung şi la cartea despre care vreau să scriu câteva rânduri – Îngropăm ce nu putem lua – de Kirstin Chen, o scriitoare din Singapore, aflată la cel de-al doilea roman, publicat în 2018 la noi de editura Paralela 45, în traducerea (din engleză) Irinei-Marina Borţoi. Care nu este, de fapt, o distopie, ci o ficţiune istorică. Dar seamănă, în schimb, foarte, foarte mult cu o distopie. 

 Acţiunea cărţii se petrece în anii ’50, în China maoistă, şi se concentrează pe familia Ong, care îi include pe San San (o fetiţă de 9 ani), fratele ei Ah Liam (12 ani), mama, Seok Koon, bunica, Bee Kim, care locuiesc împreună pe o mică insulă – Insula tumultul valurilor - aflată undeva de-a lungul coastei de sud-est a Chinei continentale, şi pe tatăl copiilor, Ah Zhai, care locuieşte la Honk Kong, unde se ocupă de afaceri şi de unde îi sprijină cu bani. Vorbim, deci, de trei generaţii diferite, care au cunoscut sau cunosc epoci cu totul diferite (în plan politic, economic, social) şi de modul în care fiecare membru al acestei familii înţelege să se adapteze la prezent, în funcţie de propria experienţă de viaţă. Mai exact, anul ales de autoare pentru desfăşurarea întâmplărilor prin care trece familia Ong este 1957, adică exact anul dinaintea lansării Marelui Salt Înainte, al doilea plan cincinal al lui Mao Zedong, pe baza căruia societatea şi economia Chinei urmau să fie transformate radical. A fost o perioadă, premergătoare Saltului, presărată cu numeroase campanii anti-dreapta, epurări masive şi execuţii. În acest context, lucrurile se precipită pentru familia Ong, în momentul în care bunica, Bee Kim, este surprinsă de nepot, Ah Liam, după ce tocmai distrusese portretul (obligatoriu) din casă al conducătorului suprem. Pentru că, dornic să intre în Liga Tineretului Comunist de pe insulă, puternic îndoctrinat de şcoală, Ah Liam o denunţă. În acelaşi timp, la Hong Kong, tatăl copiilor, Ah Zhai, pune la cale un plan să îşi scoată familia de pe insulă şi să o scape astfel de ororile regimului comunist. Din păcate, în urma denunţului făcut de băiat, care a înrăutăţit lucrurile pentru familia deja privită cu suspiciune din cauza trecutului burghez, a tatălui care lucra în străinătate, şi a Vilei Diamant în care încă mai locuiau, Seok Koon, mama copiilor, se vede forţată să lase în urmă unul dintre copii, cel puţin pentru o perioadă, se păcăleşte ea, primind doar trei permise de călătorie în loc de patru.

În ciuda promisiunii pe care Seok Koon şi-o făcuse la naşterea fetiţei, că „fiul şi fiica ei vor fi trataţi la fel, indiferent de ce le va oferi sau refuza mai târziu lumea exterioară”, alegerea îi este clară de la început. Băiatul este alesul, iar fetiţa, San San, este lăsată în urmă, în grija servitorilor. Cu alte cuvinte, în momentul de presiune maximă, face, în mod automat, exact alegerea pe care s-ar aştepta toată lumea să o facă. Spre finalul cărţii, mama ajunge să se întrebe: „Întrebările lui erau şi ale ei: Dacă o greşeală e prea gravă ca să trăieşti cu ea? Dacă vinovăţia sfredeleşte adânc în carne şi devine tot mai puternică, devorând ţesuturi şi grăsime şi piele, până când într-o zi te vei uita în jos şi vei vedea că ai fost răvăşit cu totul şi nu a mai rămas nimic?” Este, clar, una dintre temele de meditaţie ale cărţii.
După o încercare de evadare nereuşită, alături de doi vecini de încredere, San San se trezeşte pe drumuri, fugară, astfel încât de acum înainte o vom urmări încercând să supravieţuiască şi să găsească o cale de a ajunge înapoi la familie, în timp ce mama ei luptă şi ea, de cealaltă parte, să o aducă la Hong Kong. În acelaşi timp, mama se luptă şi cu soţul înstrăinat. Ah Zhai are o amantă, de unde decurg o serie de complicaţii, care par să îl consume aproape în întregime (mai mult, în orice caz, decât povestea cu fiica pierdută), în timp ce nu reuşeşte să aibă grijă prea bine de familie nici material, din cauza problemelor financiare tot mai mari cu care se confruntă. 

Între timp, băiatul, Ah Liam, care şi el se simte vinovat pentru sora lăsată în urmă, pune la cale un plan ca să se întoarcă pe Insulă, pentru a îşi regăsi sora şi pentru a-şi relua viaţa lui de elev comunist fruntaş. Sunt mai multe perspective de urmărit aici, mai multe fire înnodate, doar că nu toate personajele care contribuie la această polifonie de voci (cartea este scrisă la persoana a treia) sunt rezolvate până la capăt. Unele fire sunt tăiate cam scurt, sau subţiate prea mult, iar finalul vine prea rapid.
 
San San primeşte, de departe, cea mai multă atenţie din partea autoarei. Această poveste despre supravieţuire care are în centru un copil constituie şi unul dintre punctele cele mai interesante ale cărţii. Mai este şi fată, pe deasupra. De altfel, un alt atu al romanului îl reprezintă centralitatea şi forţa personajelor feminine (bunica, mama, amanta, fiica), dar şi modul subtil în care autoarea reuşeşte să arate cât de încet se schimbă totuşi mentalităţile, în ciuda schimbărilor radicale istorice, uneori, şi cât de mult contează presiunea pe care o exercită societatea, în special în momentele grele, cruciale, în care e nevoie de decizii clare. oricum, centralitatea personajelor feminine constituie un alt motiv pentru care merită citită cartea, având în vedere că experienţa (exilului din China lui Mao) din punctul de vedere al celeilalte jumătăţi a omenirii a fost deja amplu documentată. 

Kirstin Chen, Ingropăm ce nu putem lua, Editura Paralela 45, 2018

Comments

Popular posts from this blog