„Un ghid de turism interior” îşi numeşte Ştefan Manasia (în dedicaţia de la începutul cărţii) primul volum de proză, Cronovizorul (Editura Polirom, 2020), în care explorează diferite spaţii geografice, dublate de tot atâtea spaţii de cultură şi spiritualitate, dar mai ales spaţii interioare, schimbând între timp, de mai multe ori, genul literar (de la autoficţiune, trecând prin realism, la SF şi fantasy) şi registrele. De altfel, prima proză din volum se şi numeşte Călătoria, motivul călătoriei fiind reluat, în carte, în mai multe rânduri, fie că vorbim de călătorii reale, în alte zone ale lumii, sau doar până la râu, de reverii sau călători iniţiatice, întreg demersul putând fi înţeles, în fond, ca o călătorie interioară, inversată, spre începuturi, pe firul unei memorii tulburi, dar care oferă din când în când şi cadre de o extraordinară limpezime. Sau pur şi simplu cu ajutorul imaginaţiei. De asemenea, trecutul, prezentul şi viitorul au devenit şi ele concepte instabile în aceste proze ale lui Ştefan Manasia.

Prozele scurte/capitolele au protagonişti diferiţi - fie că vorbim de alter-ego-urile autorului la diferite vârste, de pescăriţa thailandeză Fa Yin, de starul grunge din Seattle, Bruno Farhadi, prinţesa aztecă Ariel Jolie, dar care se aseamănă destul de mult, de fapt, fiind vorba, în general, de persoane singuratice, visătoare, introverte, rebele. Identitatea fiecăruia dintre aceşti protagonişti nici nu este, în fond, atât de importantă, pentru că ei par să fie mai degrabă nişte simpli reprezentanți ai speciei umane, extraşi cum sunt din diferitele lor medii şi contexte, şi perioade istorice, şi reinstalaţi în marea poveste a planetei pe care o locuiesc. Un fel de mituri slabe, într-o lume desacralizată şi agonizantă. Tot acesta pare să fie şi motivul pentru care Ştefan Manasia ţine să specifice, sub forma unui subtitlu, că ar fi vorba aici de un „roman”. Un roman al cărui protagonist este Omul, un gen de personaj cvasigeneric, care a trăit în toate epocile istorice şi pe toate continentele, cu mai multă sau mai puţină glorie, dar nu mai puţin fascinant în diferitele lui ipostazieri, atunci când planul larg, panoramic, de sus, este abandonat, şi camera se apropie pentru a-l privi de foarte aproape. Un personaj ambiguu şi contradictoriu, puternic şi slab, viclean şi naiv, meditativ şi impulsiv, melancolic şi debordând de vitalitate, care pare să fie, în mod paradoxal, în aceeaşi măsură perfect încadrat în peisaj şi alienat. Este remarcabilă, de asemenea, precizia cu care reuşeşte Ştefan Manasia să redea toate aceste medii diferite din care fac parte personajele sale, fără să se simtă absolut deloc trecerea de la părţile care se bazează mai mult pe elemente biografice la celelalte. Descrierile de natură sunt superbe, relaţia complicată a omului cu natura surprinsă perfect, dar la fel de bine sunt descrise şi surprinse şi jocurile copiilor dintre blocuri. S-a spus de multe ori, şi pe bună dreptate, că Ştefan Manasia este un stilist desăvârşit. O dovedeşte încă o dată, în acest volum de proză straniu şi special.

 

Titlul volumului, Cronovizorul, se referă la invenţia din 1952 a unui preot de la Vatican cu preocupări ştiinţifice, Pellegrino Ernetti, un fel de maşină a timpului care poate capta imagini din trecut. Lui Ernetti i s-au alăturat ulterior şi alţi oameni de ştiinţă, convinşi cu toţii că evenimentele din trecut emit anumite unde care, în loc să dispară, continuă să coexiste în paralel cu prezentul. Dincolo de faptul că ideea în sine, pe care o reprezintă cronovizorul, îi serveşte de minune lui Ştefan Manasia, drept un liant perfect pentru aceste proze altfel destul de eterogene, probabil că şi legenda care s-a creat în jurul acestui dispozitiv misterios, despre care unii spun că ar fi fost distrus de Vatican, alţii că ar mai fi păstrat încă în temniţele Vaticanului, iar alţii spun că nu a existat niciodată, l-a atras în egală măsură. Pentru că totul este învăluit în mister în această carte, inclusiv cele mai directe dintre experienţe, care şi ele au ceva magic, tulburător, sunt încărcate de simboluri şi semnificaţie. De altfel, absolut totul în această carte, ştiinţa, religia creştină, realul, inclusiv oamenii se amestecă cu magia sau îşi dezvăluie şi un revers magic, ascuns.

Un personaj central este desigur scriitorul (sens în care se poate vorbi, pentru o bună parte din roman, de autoficţiune), pentru că cineva trebuie să spună această poveste a lumii: “Scriu versuri hippie, psihedelice, despre călătorii iniţiatice, despre monştri, extratereştri, despre adolescenţi torturaţi şi fierţi în suc propriu în oala inoxidabilă a timidităţii”. Sunt rememorate astfel episoade din copilăria, apoi adolescenţa şi maturitatea acestuia. Lumea copilăriei este de departe cea mai bogată şi cea mai semnificativă, o lume plină de inocenţă, dar şi de cruzime, sălbatică, frecvenţa descoperirilor, a revelaţiilor, şi intensitatea experienţelor fiind la această vârstă maxime. De altfel, una dintre cele mai frumoase proze/capitole este Ochi de păun. Copilul şi universul sunt încă aceeaşi fiinţă, respiră în acelaşi ritm, se confundă, în timp ce adultul nu face decât să încerce să reconstituie, în momentele lui cele mai bune, această stare de graţie:

“Trebuie să nu uit să mă bucur, să mă relaxez şi să profit de plimbarea asta (…) Încerc să memorez (ca un puşti înaintea serbării, poemul pe care nu l-a învăţat toată săptămâna), aproape isteric: detaliile: culoarea norilor şi temperatura, cafeniul stins al frunzelor neridicate de pe alei, structurile familiare ale blocurilor, liceul sportiv, grădiniţa şi creşa, grădinile improvizate pe terenul cel mai abrupt, în malul falezei, de proletarii din Mănăştur, bordeiul unde se aciuară trei sau patru sau cinci declasaţi, în căldură umezită şi fum şi care mie îmi par, de câte ori îi vedem, incomparabil mai fericiţi decât noi”.

Elementul acvatic, elementul primordial prin excelenţă, simbol al vieţii şi regenerării, este peste tot prezent în acest volum, care se deschide cu pescăriţa Fa Yin, care trăieşte undeva într-un viitor distopic, populat de cyborgi, şi se încheie cu un scriitor care îngrijeşte o mulţime de acvarii undeva într-un subsol, într-un petshop pe care-l numeşte Arcă: ,,doar o istorie ora­lă, care se malformează și se subțiază ca un săpun, doar un film experimental pe care mi‑l proiectez obsedant, îl bruiez și reasamblez”. Amândoi, surprinşi în momente diferite ale istoriei, vând peşti, dintre care vedetele sunt aceiaşi Betta splendens, amândoi trec printr-o perioadă de criză, fiind forţaţi să îşi închidă afacerile.

Dacă Fa Yin pare să aibă ceva din zeiţa chinezească Mazu, cea care protejează pescarii - şi despre care se spune că s-ar fi născut ea însăşi, în anul 960, în Fujian, într-o familie de pescari, reuşind, în timpul unei furtuni pe mare, prin rugăciune, să îl scoată din mare şi să îşi salveze tatăl, dar nu fratele, fiind trezită prea devreme din transă -, prinţesa aztecă Ariel pare să aibă ceva dintr-o zeiţă a fertilităţii, erosul fiind celălalt element dominant în „Cronovizorul”. Ea pare să fie Omecihuatl, soţia lui Ometecuhtli, încercând în permanenţă să reîntregească cuplul divin originar, departe însă de cerurile de neatins, în care cei doi zei, sau zeul-dual era plasat odată. Cu alte cuvinte, oamenii sunt şi ei duali, au şi ei două feţe, dintre care una este magică, ami mult sau mai puţin înţeleasă însă şi explorată. Deşi, desigur, toate acestea nu sunt decât speculaţii, trebuie spus că exact asta face, din plin, cartea lui Ştefan Manasia, invită la speculaţii. La fel cum invită, din plin, la meditaţie şi reflecţie. Pentru că dezastrul ecologic, anunţat încă din prima proză, constituie tema principală a volumului, abordată din perspective şi în registre multiple şi, bineînţeles, diferite.

“Braconaj, tone de pesticide deversate în amonte, deşeuri din plastic, metal, defrişări iresponsabile sunt numai patru elemente dintre cele ce alcătuiesc tabloul unui Auschwitz al animalelor, pentru care nimeni nu dă, pe continentul acesta sau pe altele, cu adevărat socoteală. La început i-am considerat zei, protectori ai apelor nesfârşite pe care nu le înţelegeam, şi acum ne topim de mila lor, ca în faţa unor copii atinşi de leucemie.”

Cronovizorul, Ştefan Manasia

Editura Polirom, 2020, 219 p.