Ahmet Altan, Nu voi mai vedea lumea niciodată

Editura Pandora M, Colecţia Anansi EGO, 2020

Traducere din engleză de Andrei Covaciu, 212 p.

 

Ultima mea ieşire în străinătate a fost în Turcia, la Istanbul, în noiembrie 2019. Am participat acolo la o serie de întâlniri organizată de UE cu mai mulţi jurnalişti din ţările membre, reprezentanţi ai Uniunii detaşaţi în Turcia, reprezentanţi ai autorităţilor turce care se ocupau de gestionarea banilor primiţi de această ţară de la Uniune pentru gestionarea crizei refugiaţilor sirieni (în principal sirieni, de fapt, nu numai). Au fost 3 zile foarte pline, cu vizite de dimineaţa până seara, la o şcoală gimnazială unde învăţau mai mulţi copii de refugiaţi sirieni (se pare că aceşti copii din ciclul primar îşi ajutau deseori părinţii, care nu cunoşteau deloc limba turcă, în dialogul cu autorităţile şi medicii), centre medicale dedicate refugiaţilor (cam singurele care angajau medici sirieni, imposibil sau foarte greu de angajat în spitalele din Turcia – diferenţă de sistem – dar bineveniţi aici, unde era nevoie de medici care să vorbească limba arabă), la un centru de Crucea Roşie unde mai multe femei siriene veneau să înveţe meserii noi, dar şi să socializeze, să se încurajeze reciproc etc. Cel mai mult timp, pe parcursul celor trei zile, mi le-am petrecut în compania unei jurnaliste care locuia la Istanbul, dar scria pentru un ziar din Suedia (era de origine turco-suedeză) şi a doi jurnalişti spanioli - o jurnalistă care locuia la Barcelona şi lucra pentru postul de radio naţional şi un jurnalist care locuia la Istanbul, fiind căsătorit cu o turcoaică, dar era corespondent pentru un jurnal din Spania (pe ultimii doi îmi plăcea pur şi simplu foarte mult să îi ascult vorbind în spaniolă). Evident că jurnalistul spaniol care locuia la Istanbul şi jurnalista de origine turco-suedeză se cunoşteau, aşa că am ieşit împreună într-o seară la un bar din apropierea hotelului meu. Atunci mi-au povestit câte ceva despre ce se întâmplă şi am văzut cât erau, de fapt, de speriaţi, chiar dacă niciunul dintre ei nu scria în presa turcă, deşi până atunci nu îmi dădusem seama de asta (de cât erau de speriaţi, adică). Mi s-a părut foarte ciudat, în momentul respectiv, uitându-mă în jur, să mă gândesc la situaţia în care se aflau. Eram la un Irish Pub, foarte aproape de Piata Taksim, cel mai aglomerat şi mai viu loc din oraş, zi şi noapte, plină, pe lângă localnici, de turişti de pe toate continentele. Deşi nu îmi spuneau aproape nimic nou, având în vedere că despre puci şi represaliile care i-au urmat citisem şi eu destul, şi urmărisem ce se întâmplase cu Asli Erdogan, probabil cel mai mediatizat caz de scriitor turc închis de regimul preşedintelui Erdogan, sub acuzaţia de „propagandă teroristă”, ceva din atmosfera efervescentă, multiculturală şi totodată frumuseţea şi chiar opulenţa oraşului făceau ca toate astea să pară neverosimile. Tipare vechi (inclusiv vizuale), cu alte cuvinte, bine întipărite, indiferent ce s-a mai suprapus ulterior peste ele. Mi-au povestit şi că aveau colegi care fuseseră arestaţi pentru foarte puţin şi se temeau că lucrurile aveau să degenereze şi mai mult. Niciunul nu era dispus să plece din Turcia.

 

 

Ahmet Altan este un scriitor şi jurnalist turc, foarte cunoscut, provenind dintr-o familie cu o lungă istorie de contestare a diverselor regimuri represive din Turcia. Dată fiind activitatea lui de dizident împotriva regimului, numeroaselor articole şi luări de poziţie, dar şi o sentinţă anterioară, din 1995, când a primit 20 de luni de închisoare cu suspendare şi o amendă, şi în contextul puciului eşuat din 2016 împotriva preşedintelui Erdogan, faptul în sine că a fost arestat nu a constituit deloc o surpriză pentru autorul turc (la fel declara şi Asli Erdogan).   

Ştia, de asemenea, că procesul care urma arestării nu avea să fie unul corect şi că verdictul era unul prestabilit.

Ce m-a frapat în primul rând citind acest volum de memorii a fost faptul că nu conţine niciun fel de istoric al luptei autorului cu autorităţile, nici un fel de date sau pledoarii ale autorului legate de mizele luptei sale. (E posibil ca acest lucru să aibă legătură şi cu faptul că autorul a transmit textele, pe bucăţi, amestecate printre hârtiile cu caracter personal transmise avocaţilor săi). Oricum, Altan scrie strict despre ce înseamnă să fii închis şi despre importanţa scrisului pentru el, în detenţie, unde scrisul îi conferă o anumită formă de libertate prin puterea imaginaţiei. Deşi cele mai multe lucruri spuse în această carte pot suna banal la început (cu excepţia câtorva idei), dat fiind că au mai fost spuse în atât de multe rânduri, cred că alegerea de a le livra astfel, cât mai simplu, fără prea multe construcţii sofisticate de idei sau adnotări livreşti, a fost cea mai bună. Scriitorul, jurnalistul devine un simplu om închis, cu o minte care-l poate pierde foarte uşor sau îl poate, dimpotrivă, ajuta să facă cât mai bine posibil faţă situaţiei. Puterea imaginaţiei poate funcţiona în ambele sensuri (paranoia, speranţe prea înalte, care te fac apoi să te prăbuşeşti, sau, dimpotrivă, te poate ajuta să călătoreşti dincolo de zidurile din jur). E valabil, inclusiv pentru situaţia în care ne aflăm noi astăzi, chiar dacă nu suntem chiar închişi definitiv într-o celulă, ci doar izolaţi temporar în casele noastre, cu o sumă de frustrări adunate.

De asemenea, frapant mi s-a părut şi modul în care, pentru că nu pare să existe urmă de violenţă în comportamentul autorităţilor sau a gardienilor din închisoare, rutinate şi total indiferente, care violenţă ar fi confiscat probabil discursul şi i-ar fi imprimat o altă direcţie, accentul cade exclusiv pe gestionarea procesului de adaptare a deţinutului la ideea că va fi de acum încolo, probabil pentru totdeauna, închis, o experienţă pe care nu avea cum să o înţeleagă dinainte, teoretic, oricât ar fi încercat.

 

Câteva citate, dar aş fi citat mult mai mult:

 

„În momentul în care portiera s-a trântit, capul meu s-a izbit de sicriu.

Nu puteam deschide portiera acelei maşini, ca să ies.

Nu mă puteam întoarce acasă.

Nu voi mai putea săruta niciodată femeia pe care o iubesc, n-o să îmi mai pot îmbrăţişa copiii, să mă întâlnesc cu prietenii, să mă plimb pe străzi.”

 

 „Este imposibil de descris dorul pe care îl simte cineva în închisoare. Este atât de adânc, atât de despuiat, atât de primar, încât niciun cuvânt nu ar putea fi la fel de despuiat şi de primar. Este o senzaţie imposibil de transpus în cuvinte. Nu poate fi exprimată decât prin gemete şi mârâieli de câine împuşcat.

Pentru a înţelege acest sentiment, trebuie să fi auzit vaierele interioare ale deţinuţilor, iar pe acestea nu le poţi auzi niciodată.

Cei care gem pe dinăuntru nu pot nici măcar să comunice acest lucru persoanei de care le este dor; ei îşi ascund, stânjeniţi, sentimentele.

Există leac pentru orice, mai puţin pentru dor.”

 

„În închisoare, lipsa resurselor dezvoltă creativitatea oamenilor. Câte un deţinut confecţionează perdele din pungi de gunoi, altul face cârlige pentru haine din linguriţe, gantere din peturi de cinci litri, fluiere din carton, perne din bureţi de vase, feţe de pernă din tricouri.”

 

„Mă aşteptasem să fiu condamnat la închisoare pe viaţă, însă încă resimt năucitoarea lovitură a clipei în care speranţa dispare.”

 

„Aş fi putut blestema furtuna, supărându-mă pe cei care au creat-o. Aş fi putut să mă simt deprimat pentru că m-am nimerit drept în mijlocul furtunii. Mi-aş fi putut deplânge soarta.

Nimic din toate astea însă nu ar fi domolit furtuna.”