Expres - Mihnea-Mihalache Fiastru

EXPRES

Mihnea-Mihalache Fiastru

Curtea Veche, 2019, 159 p.

În cea de-a doua carte a sa, în care practică un gen de docu-fiction mai rar întâlnit la noi, Mihnea Mihalache-Fiastru explorează Bucureştiul din ultimul deceniu de dinainte de 1989 şi primul deceniu de după 1989, inventariind tot felul de personaje dubioase, unele mai degrabă inofensive, altele foarte periculoase, care populau străzile acelor vremuri, fie ele centrale sau periferice, de la dealeri de droguri (heroina fiind la mare căutare după 1990, fiind şi foarte ieftină), preoţi-traficanţi, disidenţi alcoolici şi golani, hoţi de maşini, organizatori de lupte cu câini, biletari şi tot felul de mici escroci, cum ar fi cei care îţi ieşeau în întâmpinare cu masa improvizată de alba-neagra, speculanţi şi aşa mai departe.

Volumul este structurat ca o culegere de proze scurte, puternic vizuale, ceea ce se şi explică uşor prin faptul că Mihnea Mihalache-Fiastru este şi iniţiatorul unui proiect antropologic video despre ştrandurile din Bucureşti, din perioada interbelică, şi a unui alt serial video de docu-fiction numit Şuşanele, tot cu poveşti misterioase despre Bucureşti.

Majoritatea întâmplărilor din aceste proze se continuă, sau îşi au un corespondent, în alte proze, în timp ce altele nu. Oricum, toate ajută la recompunerea unei imagini complexe a Bucureştiului din ultimii ani ai regimului trecut şi primul deceniu de tranziţie. O lume fragilă şi nesigură, cu un viitor tulbure în faţă, fie că vorbim de perioada de dinainte de 1989, cea a demolărilor şi a noilor şantiere pe care oamenii munceau în condiţii extrem de riscante, sau de cea de după, marcată de şocul schimbării, de începutul marilor privatizări, în contextul cărora mulţi oameni şi-au pierdut joburile şi au trebuit să se reorienteze, unii reuşind să se adapteze la noile condiţii, alţii nu, unii reuşind să se adapteze pentru scurt timp, în timp ce alţii se vor aranja pentru totdeauna.

Despre lumea din ultimul deceniu de dinainte de 1989, Mihnea-Mihalache Fiastru scrie şi în Tehnologia expunerii universale, volum apărut la Fractalia, în 2018, mai exact despre magazinele universale de la sfârşitul anilor ’80, văzute din perspectiva unui copil care suferă de un sindrom obsesional nediagnosticat.

Oricum atenţia autorului se îndreptată în general spre lumile marginale, spre anumite capitole scurte (şi de multe ori violente) ale trecutului recent, la care avem acces mai greu şi care nu au fost atât de des exploatate în literatura memorialistă, autoficţiunile sau ficţiunile bazate pe aceeaşi perioadă istorică.
O carte despre frică, nesiguranţă, speranţă, extraordinara fascinaţie a noului, o lume diversă şi proaspătă. 

Iată şi câteva fraze:

„Imediat după Revoluţie, lumea se entuziasma de fiecare dată când vedea ceva nou, oamenii se adunau, toţi erau curioşi. În târguri, baruri sau oriunde altundeva. Lumea îmi părea la fel de mirată de bullterrieri cum a fost când a băgat prima dată apă tonică la cofetăria de la noi din Sălăjan, când ne strâmbaserăm toţi şi ne plăcuse în acelaşi timp.”

(despre începutul anilor 2000)

„Lumea de pe stradă începuse, cît de cît, să mai scoată capul din sărăcie și din negura anilor ’90. Teama generală mai scăzuse, heroina se scumpise de aproape doi ani și era proastă. I se spunea deja «dava». Înainte de criza de heroină din 2001, când încă se găsea cea mai bună şi mai curată marfă la noi în oraş, „dava” se zicea mărfii proaste. (…) După criza din octombrie 2001 nu s-a mai găsit marfă bună, fosta dava a ajuns să fie vândută pe post de marfă bună. (…) Lumea începuse să se mai lase în 2003. Nu mai era aşa puzderie de drogaţi ca în 2000-2001 şi se vindea mai ferit, dar tot erau mulţi. Autobuzele au începus să fie schimbate pe toate liniile, iar Ikarus-urile vechi să fie înlocuite cu DAF-uri la mâna a doua sau Romacr-uri noi. Transporturile în comun erau, încă, foarte pline. Dacia 1300 dispăruse deja de pe străzi, peste tot vedeai 1400 și Nova. (…) Casetele audio dispăruseră aproape de tot, le mai găseai doar prin tîrgurile sau piețele mari, Obor sau Big. În locul lor au apărut CD‑uri și CD-uri cu MP3-uri. Casetele și CD-urile pe care le mai găseai erau majoritatea cu manele. Erau anii în care Nicolae Guță cunoștea un fel de asccensiune. Cea mai nea­gră perioadă a manelelor.“