TAO LIN - Taipei

În afară de un filmuleţ în care se înregistra pe sine fiind pe MDMA şi câteva poezii pe Poetry Foundation, şi în afară de faptul că am dat peste numele lui în varii contexte, nu citisem nimic de Tao Lin - personaj controversat, considerat de către unii "vocea generaţiei Y" - până la Taipei, dar impresia mea este că am început cu exact ce trebuia să încep. Pentru că romanul, care emană un social media vibe de la început până la sfârşit, pare să conţină absolut toate elementele care i-au atras lui Tao Lin această titulatură.

Titlul, ca să scap repede de el, nu înseamnă de fapt nimic. Taipei este doar oraşul în care locuiesc părinţii personajului principal, pe care acesta îl vizitează la începutul şi spre sfârşitul cărţii, practic un simplu artificiu prin care autorul a intenţionat propabil să-i confere romanului şi o structură, cât de cât. Pentru că altfel nu există nicio structură, nu există intrigă, personajele nu se dezvoltă deloc, sunt statice etc. Cu alte cuvinte, în timp ce se foloseşte de noile medii cu tipul lor specific de discurs, eliptic, fragmentar (un discurs oral scris, ca să fac un oximoron), şi de universul înţesat de relaţii extrem de volatile, pe care acesta îl configurează, Tao Lin pare să viseze încă la ideea de capodoperă, de mare roman, ca în modernism, ca să fiu mai exactă. Din păcate nu mi se pare că îi iese şi încă nu sunt sigură în ce măsură o asemenea combinaţie ar fi posibilă.

Personajul principal este Paul, un autor tânăr care ingerează tot felul de droguri, de la analgezice în sus, cocaină, MDMA; Adderall, Percocet, cafeină, LSD, ciuperci, heroină, Xanax, Klonopin, Metadonă, Oxicodonă şi altele, care îşi petrece mai tot timpul filmându-se cu MacBook-ul, de unde rezultă un fel de performance-uri pe care le postează apoi pe Internet, unde îşi petrece oricum cam toată viaţa, conversându-se cu alţii pe Tumblr, Twitter, Gmail şi Gawker, în rest mâncând, făcând sex, cu diversele partenere, “lucrând la ceva”, deşi acestea din urmă pot fi foarte bine suprapuse peste droguri şi filmări, sau dormind. Practic, întreaga lui existenţă este filtrată prin social media şi droguri. De altfel, un efect al social media şi principala obsesie a autorului (şi a celorlalţi artişti din jurul lui) pare să fie productivitatea, de unde şi tendinţa de un narcisism extrem de a-şi valorifica şi reinterpreta artistic fiecare gest, indiferent cât de banal şi nesemnificativ în esenţă, şi nevoia de a schimba mereu drogul, pentru a obţine tipuri diferite de experienţe. De altfel, pe droguri sau nu, Paul nu pare să rateze absolut nicio lectură pe care o are sau întâlnire ca autor, ceea ce denotă că, oricât de repede se plictiseşte de orice altceva, îşi ia foarte în serios meseria de scriitor. Doar că şi ăsta e un exemplu care face cumva din el un personaj static, pentru că, oricât de mult ar creşte cantitatea de droguri pe care o ingerează pe parcursul cărţii, personajul pare să rămână cumva cât de cât în control. Experienţa din final nu salvează nimic din punctul ăsta de vedere.

În plus, personajul pretinde că drogurile îl ajută şi să socializeze, în afara Internetului, deşi prietenii lui sunt majoritatea oameni cunoscuţi tot pe Internet (cealaltă variantă fiind „la party”), cu care are apoi relaţii intense dar pasagere, fără excepţie. Adică se vede o perioadă de timp aproape în permanenţă cu o anumită persoană, iubită sau simplu prieten, după care pur şi simplu epuizează persona respectivă (îi devine neinteresantă) şi relaţia se stinge. Inclusiv după ce se căsătoreşte îi este clar că respectiva căsătorie nu poate dura mai mult de câteva luni, deşi cel mai probabil sub o lună, deviza personajului în viaţă fiind să facă doar, strict, ce are chef să facă, într-un moment sau altul (dar să nu se înţeleagă de aici că ar fi vorba de hedonism, pentru că nu e, e doar narcisim pur, în contextul în care Paul nu caută neapărat plăcerea în lume, ci lucrurile sau situaţiile interesante pe care le poate exploata, şi să fie el însuşi interesant). Eforturile pe care le face extrem de rar de a fi atent la celălalt sunt doar ca să comunice că nu vrea să facă eforturi în moment respectiv de a fi atent la celălalt.

Un alt efect clar al drogurilor este acela că personajul îşi pune orice reacţie pe seama drogului pe care ştie că l-a ingerat la momentul respectiv, ceea ce înseamnă că nicio reacţie de-a lui nu este complet naturală, complet a lui, toate sunt reacţii mediate de drog.

Paul are părinţi de origine taiwaneză, dar s-a născut în Orlando, Florida (la fel ca Tao Lin, al cărui alter ego este), aspect însă deloc analizat în carte. Sally Rooney mai adopta strategia asta (dar nu numai ea), de a vehicula teme cu potenţial de a complica acţiunea şi de a o condimenta cu un pic de dramă, dar pe care nu le exploatează deloc. Oricum, e un mod eficient de a sublinia ruptura dintre generaţii (şi implicit o ruptură paradigmatică), trecerea la era digitală cu setul ei de probleme complet noi.

De asemenea, trebuie precizat că Paul pare să aibă suficienţi bani, încât să nu treacă vreodată prin drama de a rămâne fără droguri, mâncare sau adăpost. Dimpotrivă, întreaga carte este un fel de Trainspotting luxos, cum nota cineva.

Romanul este scris într-un stil destul de plat, jurnalistic, o înseriere de gânduri, de obicei neterminate, uneori interesante, de cele mai multe ori nu. De un realism brut, se citeşte uşor, dar, în ciuda unor momente sclipitoare (în care Tao Lin face dovada unui foarte bun stilist), în cea mai mare parte a lui rămâne totuşi plictisitor. Ceea ce era previzibil, având în vedere tot ce am spus mai sus. Oricum, întrebarea pe care mi-o pun la final este cui i se adresează oare acest roman? Paul cere empatie, asta e clar, chiar dacă nu direct (nu există urmă de melodramă în roman, nimeni nu îşi plânge niciodată de milă, pentru că, evident, nu e cool să îţi plângi de milă, dar de la cine cere empatie? Colegii de generaţie, aşa cum reiese din Taipei, abia mai au răbdare să citească un mesaj pe Twitter (care şi restricţionează, de fapt, numărul de semne). 

Deşi nu m-a convins neapărat - realismul justifică părţile plictisitoare, într-adevăr, dar e aproape imposibil să empatizezi cu personajul, iar fără empatie realismul nu prea funcţionează, - Tao Lin cu Taipei mi se pare oricum o lectură obligatorie, pentru înţelegerea peisajului literar contemporan sau a peisajului în general.


Tao Lin (n. 1983, Virginia), Taipei (2013)
Editura Paralela 45, 2019
Traducere Vlad Pojoga